Iată-ne ajunși aici, în fața unei conversații dureroase pentru mulți dintre noi. Nu este o conversație ușoară, nici de inițiat și nici de concluzionat. Știm asta pentru că unii dintre noi am trecut pe acolo, iar alții am stat neputincioși pe marginea drumului, martori la o parte din călătoria altora, neștiind niciodată când și unde se va termina pentru ei. Este o călătorie numită „depresie”.
De multe ori, termenul „călătorie” este folosit atunci când cineva vrea să arunce o lumină mai bună asupra unui lucru urât. Pentru că o călătorie înseamnă oboseală, obstacole, ținte de atins, timp și resurse consumate, risc și necunoscut, dar în același timp înseamnă creștere, experiență, învățăminte, surprize frumoase, dor de casă și de cei dragi. Din această perspectivă, nu este deplasat să spunem că depresia se aseamănă cu o călătorie din categoria celor mai riscante, lipsite de soare și de drum întins. Sau, după cum spune Norel Iacob, redactorul-șef ST, mai deplasat ar fi să vorbim despre depresie în același context în care am vorbi despre anormalitate, insuficiență sau inadaptare. Dar și mai deplasat ar fi să nu vorbim cu respect, cu încredere, cu sprijin și mai ales cu speranță, chiar și despre fericire.
Depresia nu este deci parte a anormalului, ci, din ce în ce mai mult, parte a cotidianului. Avem deja impresia că zilnic citim câte o știre sau o statistică îngrozitoare despre rata și efectele depresiei. Dacă nu am suferit niciodată din cauza ei, s-ar putea să fim convinși că este imposibil să fim feriți de ea pe viitor. Presa a caracterizat deja depresia ca un fel de cancer al sufletului, iar această imagine vorbește de la sine, este aproape imposibil să nu o iei și riști să nu îi supraviețuiești. În fața unui asemenea hău negru care se deschide în fața imaginației noastre, sprijinit de tot ce se întâmplă rău în lume, logica și rațiunea par să își dea primele demisia de la viață. Vă invităm să citiți această ediție a revistei și să punem împreună logica și rațiunea la locurile lor, să răspundem la întrebări pentru care ni se pare că nu mai avem timp și că nu mai au rost, să lăsăm la o parte tonul moralizator și atotștiutor care este mereu în căutarea Soluției la problemă și să punem înapoi în conversație niște speranță.
Numărul de față este dedicat în mod special tinerilor, pentru că ei constituie generația cea mai stigmatizată. Dacă trăiam acum 20 de ani, nu am fi aflat despre „mileniali”, care sunt niște trântori, alintați, narcisiști, inadaptați la viața reală, care doar se plâng și nu vor reuși nimic în viață. Dar acum trăim în era globalizării, iar obsesia sociologilor americani de a compara generațiile între ele ca într-un meci de box, în care milenialii sunt la pământ, s-a dispersat rapid în toată lumea. Și părinții români au o problemă cu noua generație. Oriunde te întorci, orice articol citești, pe oricine întrebi, vei da peste același stigmat. Și lumea încă se întreabă de ce este această generație cea mai depresivă și anxioasă! Presiunea publică de a acționa conform unor studii sociologice de parcă ar da sentințe judecătorești este fenomenală și fenomenal de periculoasă. În ultimul deceniu, SUA a devenit obsedată de creșterea și educarea copiilor. O întreagă industrie de marketing social încearcă să îi educe pe părinți cum să aibă copii mai buni. Națiunea trebuie să producă o generație după o formulă precisă: mai creativă, mai liberală, dar și mai sceptică, mai bine-crescută, mai ambițioasă, mai muncitoare, mai civică. Este normal ca, în aceste condiții, copii crescuți în pepiniera perfecțiunii să nu accepte decât perfecțiune de la structurile în care trebuie să trăiască și să activeze. Aceasta poate fi o sursă de mari schimbări sociale în bine sau de frustrări și mai mari. Amuzant este faptul că publicul american nici măcar nu crede că există vreun conflict major între generații, iar într-o bună măsură toată lumea tinde în continuare spre aceleași valori în viață, ceea ce arată cât de iresponsabile sunt atât presa, cât și comunitatea științifică. Omul depresiv nu se judecă după rezultatele unui studiu, pentru că el este un individ, niciodată un grup.
Este depresia o boală a societății? O consecință a erei pe care o trăim într-un vid de sens? Poate fi depresia cauzată, influențată sau chiar vindecată prin cultură? Poate omul, printr-o simplă alegere cu discernământ moral, nu doar estetic, a ideilor culturale pe care le prinde în personalitatea sa, să picteze lumea în culori vii sau moarte? Are depresia întotdeauna în miezul ei o frământare de natură morală și trebuie căutată vindecarea tot în aceeași zonă a spiritualității? Este depresia, până la urmă, o problemă științifică sau filosofică/religioasă? Și poate fi explicația clinică a depresiei suficientă în lipsa unei explicații filosofice? Trebuie și este măcar posibil ca depresia să dispară cu totul din viața noastră? Există ceva ce putem învăța trecând prin depresie sau observând alte cazuri? Ce răspunsuri avem pentru cei dragi care suferă de depresie? Dar atunci când lipsește o cauză evidentă, care cere o soluție? Cum îi percepem pe astfel de oameni, care par să sufere intenționat? Câtă răbdare avem pentru ei? Cât de repede ne-ar frustra comportamentul lor, cât de repede am deveni ironici și în final am decide că sunt buni de balamuc sau chiar de exorcizare? Ce speranță este pentru părinții care se simt contestați în rolul de părinte de către un comportament revoluționar al copilului lor? Este un semn de slăbiciune ca părinte să ceri ajutor? La toate aceste întrebări, răspund Eliza Vlădescu, Corina Matei, Dumitru Borțun, Loredana Dumitrașcu, Petre Dăscălița, Nicu Butoi, Alina Kartman, Adrian Bocăneanu. Nu este prea târziu pentru o discuție sinceră, deschisă, sensibilă, dar serioasă despre depresie. Dacă tot ce este tangibil a fost cântărit și a fost găsit insuficient, oare nu este loc pentru un posibil plan în care fiecare ființă – oricât de bântuită de neputință – să aibă un scop, un viitor și o nădejde?
„Ediția de față trece dincolo de prevenție. E o declarație că înțelegem depresia ca pe oricare altă boală, care nu trebuie să fie nicidecum stigmatizată, ci tratată. E afirmarea convingerii noastre că aceia care suferă de depresie își pot înnoi speranța, nu doar pentru că există tratamente, ci pentru că existăm noi toți, care îi vedem așa cum sunt, normali, și care îi iubim fără să clipim.”
sursa: www.semneletimpului.ro
5.419 Comentarii