Din când în când, mass media aduce în atenție câte un studiu care urmărește să calibreze balanța dintre inteligență și religiozitate și, de obicei, descoperirile duc la ironizarea religioșilor și la asocierea religiei cu nerozia. Ca și cum motive pentru ironizat ateii nu ar exista.

Aparenta imposibilitate a inteligenței de a conviețui cu religiozitatea prinde într-o oarecare măsură la public fiindcă acesta este familiarizat cu imaginea fanaticului care ignoră bunul-simț sau cu kitschul spiritual al îmbinării religiozității și antisocialității (vezi îmbrâncelile și competiția din timpul unor pelerinaje). Însă e suficientă bănuiala publică pentru a sprijini o concluzie? Deși realitatea este, prin definiție, complexă, la fel de banal este că societatea preferă comoditatea stereotipurilor, iar nuanțele, care ar apropia mai mult de adevăr, rămân cel mai adesea umbrite de prejudecăți.

„Raportul dintre inteligență și religie este negativ”, a apreciat coordonatorul Miron Zuckerman, psiholog la Universitatea din Rochester, după ce a examinat rezultatele a 63 de studii. Zuckerman explica rezultatele analizei sale subliniind că a considera nerozia o cerință necesară religiozității este în sine o nerozie. Ideea nu este că numai nerozii cred în Dumnezeu, ci doar că persoanele inteligente ar putea avea mai puțină „nevoie” să creadă. Este posibil, spune el, ca oamenii mai inteligenți să își împlinească anumite nevoi de bază (sau „funcții”, în limbaj psihologic) în afara religiei. Aceste funcții includ stima de sine, simțământul apartenenței la o comunitate și sentimentul unui scop. „Noi zicem că e posibil ca un nivel ridicat de inteligență să răspundă acestor nevoi similar religiei.” Pe de altă parte, toate beneficiile înșirate în lista anterioară (stima de sine, apartenența șamd) nu sunt scopuri în sine în nicio religie. În creștinism, cu atât mai puțin. Ele sunt binevenite, desigur, dar sunt efecte secundare ale relației cu divinitatea, care este prețuită în sine (așa cum și relațiile cu ceilalți oameni nu sunt prețuite pentru „beneficii”, ci ca valori/scopuri în sine).

Lillian Daniel, pastor congregaționalist, comenta pe marginea acestui studiu spunând că, de fapt, răspândirea acestei concepții – că inteligența predispune la ateism – este un rezultat al unei anumite presiuni de grup, care se acutizează pe măsură ce se avansează pe scara educațională. „Este una dintre ultimele prejudecăți acceptabile, într-un mediu care se mândrește cu faptul că este deschis la minte.” Dar și aici intervine nevoia de nuanțe, fiindcă realitatea s-ar putea să ne contrazică așteptările.

Să luăm ipoteza că nivelul de educație e invers proporțional cu nivelul de religiozitate. În țările occidentale, tendința aceasta e verificabilă, însă, dacă ne orientăm spre Africa, vedem exact contrariul: cu cât o persoană este mai educată, cu atât sunt șanse mai mari să creadă în Dumnezeu. Aceeași ipoteză a fost infirmată și în privința terorismului motivat de extremismul religios. Sociologii au observat că profilul tipic al teroristului nu este islamistul trecut de prima jumătate a vieții, needucat și sărac, ci opusul: tineri educați proveniți din medii în care finanțele nu au ridicat mari probleme. (Lucrurile diferă în cazul teroriștilor cu cetățenie europeană, dar aceasta este o dovadă în plus că e nevoie să manifestăm precauție atunci când folosim categorii și clasificări.)

A privi realitatea nenuanțat ne înconjoară de ridicol, indiferent cărei tabere îi aparținem. De fapt, acest apel la precauție nu a fost catalizat de un material de presă despre religioși, ci de unul scris într-o notă evoluționist.  E vorba despre un articol BBC care încerca să explice cum bolile cu transmitere sexuală ne-au „educat” pe noi, oamenii, să renunțăm treptat la promiscuitate. Dincolo de teza provocatoare a articolului, m-a intrigat introducerea lui, care argumenta evoluționist împotriva monogamiei. „La prima vedere, să stai toată viața cu un singur partener pare o idee destul de proastă, cel puțin din perspectivă evoluționistă.” Și materialul continuă expunând perspectiva aceasta: „Spermă este din plin și nu durează mult să se fabrice, deci un bărbat n-ar avea niciun beneficiu să investească într-o singură femeie, căreia îi va lua mult timp să se reproducă. Și o femeie poate avea avantaje dacă are mai mulți parteneri. Dacă copiii ei au tați diferiți, unii ar putea fi mai bine protejați împotriva bolilor.”

Recunoaștem descrierea tipic evoluționistă. Însă citind-o, ca niciodată până acum, m-a surprins infantilismul raționamentului. Hilaritatea raportului dintre cantitatea de spermă, timpul necesar producerii și capacitatea reproductivă, ca și nerealismul competiției feminine pentru rezistența genetică. Chiar crede cineva că strămoșii noștri, pe care îi considerăm inferiori pe scara evolutivă, făceau sex (promiscuu, după standardele de azi) fiind preocupați de o investire profitabilă a spermei sau de competiția pentru cea mai rezistentă progenitură? Sau cum am putea crede că niște ființe inferioare nouă ar avea așa o capacitate anticipativă și o profunzime de gândire atât de pronunțată, încât ar fi capabile să conceptualizeze fertilitatea cu o precizie matematică, transformând-o totodată într-o… religie a perpetuării ? Aparentul devotament al oamenilor pentru această lege a fertilității ar face invidios orice sistem religios. Poate că un evoluționist ar putea furniza răspunsuri la aceste întrebări. Însă și dacă ar veni cu soluții pertinente, concluzia blogului rămâne valabilă: suntem grabnici la ironizat lucrurile pe care nu le cunoaștem, uitând că, privite de la distanță și detașat de presiunea grupului, valorile noastre sunt la fel de ușor de ironizat și de catalogat drept neinteligente.