Documentarul „Jesus Camp”, realizat de Heidi Ewing și Rachel Grady, deschide ușa unei lumi dezgustătoare, pentru cei care nu sunt dispuși să cântărească ceea ce văd, și tulburătoare, pentru cei care sunt dispuși la acest efort.
Documentarul Jesus Camp (Loki Films) este disponibil integral pe YouTube de aproximativ un an, însă trailerul care îi promova apariţia a început să circule pe internet prin anul 2006. Imaginile cu copii plânşi, rugându-se parcă în transă, întrerupte doar de citate care amestecă halucinant religia cu politica de dreapta nu m-au convins că filmul ar avea şi altceva de oferit în afară de un pretext de ridiculizare a creştinismului, din aceeaşi oală cu spectacolele teleevanghelistului Benny Hinn. Însă lectura unui articol publicat recent de ziarul The Guardian mi-a dat un motiv bun să văd filmul de aproximativ o oră şi jumătate.
Există un verset biblic potrivit căruia Iisus i-a învăţat pe ucenicii Lui să distingă între profeţii autentici şi şarlatani fiind atenţi la consecinţele acţiunilor acelor profeţi: „îi veţi cunoaşte după roadele lor” (Matei 20:16). La zece ani de la lansarea documentarului Jesus Camp, ziarul The Guardian a luat legătura cu doi dintre copiii din film, dorind să vadă unde au ajuns ei astăzi și cum se mai raportează la experienţa din tabăra religioasă.
Contextul
„Jesus Camp” a fost o tabără confesională pentru copii, organizată de Rebecca (Becky) Fischer şi alţi creştini evanghelici din Statele Unite. Copiii care luau parte la acest eveniment asistau la discursuri religioase înflăcărate, în timpul cărora erau încurajaţi să-şi dorească cu ardoare să devină veritabili „soldaţi în armata lui Dumnezeu”, luând inclusiv poziţie pe probleme politice precum legalizarea avortului sau războiul din Irak. Copii de 5, 9, 12 ani, înroşiţi la faţă de plâns, se tăvăleau uneori pe jos, în convulsii, copleşiţi de încărcătura spirituală a vreunui subiect discutat în tabără. Controversatul program pentru copii a fost suspendat la scurt timp după lansarea filmului. Iar filmul, la un an de la lansare, a fost nominalizat la Premiile Oscar.
N-a durat mult de la prima difuzare a documentarului până ca, la sfârşitul anului 2006, directoarea taberei să mărturisească pentru Christianity Today că a devenit obiectul furiei celor care l-au vizionat. „Creştinii aruncă cu pietre în mine din cauza chestiunilor care ţin de doctrină, în timp ce lumea e pe urmele mele pentru că mă vede ca pe un alt Adolf Hitler. Mă acuză că educ creştini jihadişti.” E drept că filmul ridică tot atâtea probleme câte capete de acuzare, însă cele mai vizibile şi deranjante sunt problema „spălării creierului” şi manipularea copiilor din tabără. Mike Papantonio, realizator radio, a confruntat-o pe Fischer într-un interviu cu o întrebare-acuzaţie: „Când te uiţi la ce se întâmplă în tabără, vezi utilizarea vinei. Vezi folosirea ruşinii. (…) Mai exact, de ce păcate este capabil un copil de 5 ani? Probabil de furtul unui Oreo din sertarul cu dulciuri. (…) O temă repetitivă [în film, n.r.] este aceea a copilului care plânge, care stă pe jos şi urlă. Aş vrea să vă întreb, din ce motiv plâng? De ce simte un copil de 5 ani că este necesar să plângă pentru spiritualitatea lui?” „Nu mă folosesc de vină. Nu mă folosesc de ruşine şi manipulare în felurile acestea”, a răspuns Fischer. „Acesta este un moment foarte intens. Copiii aceştia sunt pasionaţi de credinţa lor în Iisus Hristos. Mulţi oameni n-au nici măcar un pic de emoţie în religia lor.” Din punctul acesta de vedere, Andrew Sommerkamp (20 ani) e de acord cu Fischer. Dar doar în acest singur punct.
Epilogul din realitate
Andrew este băieţelul de 10 ani, blond, tuns castron, care îşi ia inima în dinţi şi spune în timpul taberei documentate în film că „îi e cam greu să creadă în Dumnezeu”. În tabără, micuţul cu ochi albaştri este vizibil tulburat de dificultatea lui de a crede, plânge necontrolat şi imploră iertarea lui Dumnezeu, în timp ce participă devotat la toate activităţile. Un cadru îl prezintă chiar citind o carte de apologetică pentru copii. Un deceniu mai târziu, Andrew a abandonat mişcarea evanghelică americană şi trăiește cu un grup de „căutători spirituali” în Mount Shasta, California.
A părăsit biserica după ce tatăl lui a mărturisit public că e gay, însă spune că a găsit pace în misticismul estic, în mecanica cuantică şi în drogurile psihotropice. În cuvintele sale nu se citeşte aparent nicio urmă de resentiment: „Dacă a fost abuz? Da şi nu”, spunea el pentru The Guardian. „Cred că oamenii aceia aveau cele mai bune intenţii, dar erau oameni bolnavi încercând să vindece alţi oameni bolnavi. Acela era mecanismul prin care ei încercau să se adapteze la propria căutare a sensului vieţii. N-aș da experienţa aceea pe nimic totuşi, pentru că ea mi-a permis la o vârstă atât de fragedă să îmi pun întrebări cu privire la existența mea.” Însă la fel cum filmul pare să surprindă un Andrew care pendulează între credinţă şi necredinţă, interviul surprinde un Andrew care pendulează între iubire şi dispreţ. În finalul discuţiei cu reporterul The Guardian, tânărul e gata să o portretizeze pe Becky Fischer în cuvinte mult mai grele, acuzând-o că ar fi „o fiinţă oribilă, care s-a alimentat din suferinţele spirituale ale altora”. Totuşi, spune Andrew, a ales să îi poarte iubire pentru că „ne-a arătat ce înseamnă să simţi emoţii profunde pentru viaţă, pentru Dumnezeu”.
Spre deosebire de Andrew Sommerkamp, în timpul taberei Levi Obrien (acum în vârstă de 22 ani) îşi exprima cu multă pasiune credinţa, în cuvinte ca de adult. Puştiul care le predica celorlalţi participanţi despre cum generaţia lor ar putea produce o revoluţie culturală în America îşi păstrează şi astăzi fervoarea, lucrând ca angajat în cadrul World Revival Ministries. „Am fost întrebat asta de sute de ori, de oameni din toată lumea”, spunea Levi, „«crezi că eşti ce eşti astăzi ca urmare a modului în care ai fost crescut?» Păi nu ni se întâmplă tuturor aşa? Şi hai să ne uităm la rezultate: am pace în mintea mea, am o motivaţie, un scop şi am caracter.” Tânărul este logodit şi urmează să se căsătorească în câteva săptămâni. La fel, şi Rachel Elhardt, misionară cot la cot cu Brian în film, este pe cale să se mărite. Profilul ei de Facebook o arată încă implicată în activităţi religioase, în timp ce lucrează la Starbucks.
Becky Fischer lucrează în continuare cu copiii la School of Supernatural Children’s Ministry. Experiența Jesus Camp şi a criticii viscerale pe care a primit-o ulterior a fost însă pivotală pentru predicatoare. Ea a scris chiar o carte pe acest subiect, încercând să răspundă acuzaţiilor care i-au fost aduse. Iar astăzi încă se ocupă de pagina Facebook dedicată cărţii, cea mai recentă activitate pe pagină fiind o postare la final de iunie. Fischer nu a cerut niciodată oprirea difuzării filmului, aparent din convingerea că acesta se va dovedi un instrument misionar eficient sau cel puţin o încurajare spirituală pentru unii. [Unele mesaje postate pe pagina cărţii par să îi argumenteze convingerea.]
Ce e un fanatic?
Formularea „Îi veţi cunoaşte după roadele lor” te face să te întrebi „care au fost roadele?” şi, cu ochii la epilogul filmului, te vezi totuşi nevoit să nu tragi concluzii înrudite cu speculaţia sau cu procesul de conştiinţă. Şi-atunci poate mai câştigat ieşi dacă, în loc să te întrebi „care sunt roadele”, te întrebi „ale cui sunt?” Pentru că în această întrebare stă un sâmbure de adevăr care ajută la digerarea unui mit pe cât de vechi, pe atât de popular încă.
Şi scepticii care, urmărind filmul, îşi reîntăresc dispreţul pentru creştinism, şi creştinii care, comparându-se cu ceea ce văd, se simt jenaţi s-ar putea să greşească într-un punct comun. Acela de a înţelege creştinismul ca pe un crescendo de la religia culturală (adoptată de cei care sunt doar creştini cu numele) la fanatism (adoptat de cei care cred până peste poate şi sunt dispuşi să sacrifice orice și pe oricine ca să fie mântuiți). Şi dispreţul, şi ruşinea vin din convingerea că un creştin acceptat social ar fi unul aflat la jumătatea drumului dintre cele două. Adică cineva care crede în Dumnezeu, dar nu este nici prea devotat.
Există însă o problemă la această perspectivă, atrăgea atenţia Timothy Keller în Argument pentru Dumnezeu. Dintr-un astfel de unghi, creştinismul apare ca un curs de dezvoltare morală, iar creştinismul dus până la capăt nu este altceva decât fariseism. Pe această scară a creştinismului, fariseii ar fi automat vârful, fiindcă ei ar fi maximumul angajamentului faţă de religie, maximumul ascultării de fiecare prevedere religioasă, chiar dacă aceasta îi împinge în mod natural să se simtă superiori şi să îi excludă sau să îi oprime pe cei care nu sunt ca ei.
Dacă credem că ceea ce Îl împacă pe om cu Dumnezeu este aplicarea deplină a doctrinei morale, nu vedem de fapt esenţa creştinismului, care rezidă în faptul că împăcarea este un dar de la Dumnezeu. Mântuirea nu vine prin fapte, ci prin ceea ce Hristos a făcut pentru om. Aşa că extremiştii pe care îi considerăm fanatici, scria Keller, nu sunt fanatici pentru că sunt prea dedicaţi Evangheliei, ci tocmai pentru că nu sunt suficient de dedicaţi. „Credinţa că eşti acceptat de Dumnezeu numai prin harul Lui te face atât încrezător (pentru că eşti iubit), dar şi modest (pentru că nu meritele tale ţi-au câştigat mântuirea).” De aceea, argumenta pastorul, ceea ce noi vedem drept ultrafanatism este, de fapt, un eşec de a fi dedicat învățăturii lui Hristos. Pentru că, în timp ce era curajos şi îndrăzneţ (ca atunci când a alungat vânzătorii din Templu), Iisus era extrem de iubitor cu oameni din medii morale, rasiale şi politice complet diferite de ale Lui (ca în întâlnirea cu samariteanca). Iar un creştin autentic va vrea primordial să fie asemenea lui Hristos.
Şi mai este ceva
Josiah Hesse, autorul articolului din The Guardian, mărturisea în postarea Facebook prin care îşi promovează materialul că „am văzut filmul Jesus Camp de peste 50 de ori, de-a lungul anilor fiindcă povestea rezona puternic cu copilăria mea. Aşa că să am ocazia să vorbesc cu copiii din film (adulţi acum, la un deceniu distanţă) a fost o onoare şi un privilegiu un pic suprarealist pentru mine.” Parte din ce a făcut succesul filmului Jesus Camp a fost curiozitatea spectatorilor de a pătrunde în intimitatea religioasă a altui om, pentru a-şi calibra propriul interior. Lucrul acesta s-a făcut însă cu preţul vulnerabilizării publice a unor copii, care şi-au pus sufletul pe masa de disecţie, pentru ca zeci de mii de oameni, din întreaga lume, să privească înăuntru. Sufletul altui om este totuşi un loc sacru. Şi cine intră acolo doar ca să se compare, fie el creştin, fie chiar ateu, odată ce a căzut în capcana perversă a evaluării comparative, devine vrând-nevrând fariseu.
sursa: semneletimpului.ro
5.419 Comentarii