Nu neapărat adevărat, dar ceva care să sune bine
„Post-adevăr” sună bine, sună actual, ca un văr al post-modernismului (cu care ne-am obișnuit deja atât de mult, încât i-am creat succesorul „post-postmodernism”, ca să nu simţim că am rămas în urmă). Însă fiind o expresie atât de proaspătă – cei mai mulţi au luat la cunoștinţă de existenţa ei abia la finalul anului trecut, când dicţionarele Oxford au calificat-o drept „cuvântul anului” –, foarte mulţi comit încă o confuzie justificabilă, dar regretabilă, cu privire la sensul ei. Mulţi folosesc post-adevărul ca pe un sinonim neologic pentru minciună. E drept că, în esenţă, post-adevărul este o minciună, însă utilizarea nenuanţată a conceptului îi sterilizează înţelesul, anulându-i orice fertilitate mentală. Iată și de ce.
Potrivit Dicţionarului Oxford, conceptul de post-adevăr poate fi folosit „în legătură cu sau pentru a indica circumstanţe în care datele obiective au mai puţină influenţă în modelarea opiniei publice decât apelurile la emoţii și credinţe personale”. Spre deosebire de ocaziile în care este folosit pentru a indica timpul de după un anumit moment/eveniment (vezi expresii tip „post-factum”, „post-partum” etc), prefixul post- din „post-adevăr” se referă mai degrabă la „timpul în care conceptul respectiv a devenit lipsit de importanţă sau de relevanţă”. Astfel el se înrudește mai degrabă cu expresiile compuse: „post-naţional”, „postmodernism”, semnificând o îndepărtare de o anumită cultură, o schimbare de abordare. Ce înseamnă, mai concret, acest lucru?
Studii de caz
Post-adevăr înseamnă, de pildă, să tolerezi corupţia (adevăr) și să o aperi prin pasivitate sau chiar prin argumente false, doar pentru că, uneori, corupţii sunt și filantropi, adică fac bine societăţii (minciună).
Orientarea deciziilor mari în funcţie de cazuri particulare poate fi extrem de tentantă atunci când ne lăsăm ghidaţi de sentimente (și cine nu ar fi profund atins de situaţiile dramatice ale oamenilor săraci?). Însă este o eroare logică a vedea în filantropia sporadică altceva decât un tratament simptomatic, cu bătaie scurtă, și care, ironic, îl menţine pe omul sărac în condiţia de sărac aflat la mila celor potenţi financiar. Mai mult, a tolera corupţia celor care oferă săracului înseamnă a-l condamna pe sărac să rămână sărac, pentru că o bună parte din cauza sărăciei lui este tocmai corupţia oamenilor în diverse poziţii de putere. Astfel, convins fiind că aperi dreptatea celui aflat în suferinţă atunci când pui adevărul pe locul doi, ajungi într-un final la o minciună care acţionează împotriva intenţiilor tale iniţiale. (Despre renunţarea la adevărul-default, citiţi și în materialul Elizei Vlădescu.)
Deși termenul este relativ recent, post-adevărul nu este o invenţie modernă, ci a existat de-a lungul istoriei sub o titulatură mai puţin concisă. Eseistul Andrei Cornea exemplifică amintind cum, „Decenii de-a lungul, personalităţi de stânga de frunte din Occident (printre care scriitori, artiști, filosofi de valoare) au refuzat, în pofida dovezilor incontestabile, să admită că în URSS existau numeroase lagăre de concentrare; iar când le-au admis în fine, cu jumătate de gură, s-au străduit în mod rușinos să le justifice existenţa.” Cornea avertizează și asupra unei realităţii greu de digerat: cei care îmbrăţișează post-adevărul nu sunt în mod necesar ignoranţi, sau needucaţi. Din contră, Germania nazistă, aflată pe culmile educaţiei europene, l-a propulsat la putere pe Hitler și a crezut în idealurile lui absurde, deși dovezile contrare erau abundente și accesibile.
…nu spune o poveste, nu primește de pomană
Post-adevărul înseamnă relativizarea adevărului, sau asumarea că ceea ce servește intereselor mele este ceea ce este adevărat. Am văzut asta întâmplându-se în campania electorală în Statele Unite și am scris deja un material amplu pe acest subiect. Însă magnitudinea fenomenului a contagiat și zona comercială. Post-adevărul nu este doar o raportare alternativă la realitate, ci este și o strategie economică profitabilă, iar cel mai recent și notoriu exemplu este cel al filmului A Cure for Wellness (O terapie pentru viaţă) care urmează să fie lansat pe 17 februarie de casa de producţie 20th Century Fox.
Filmul este un thriller psihologic de groază și spune povestea unui tânăr ambiţios care își urmărește șeful într-un sanatoriu misterios din Elveţia, unde descoperă că tratamentele vândute acolo nu sunt chiar ceea ce par. Însă relevanţa acestei intrigi pentru discuţia de faţă este campania de marketing prin care s-a popularizat acest film. Nu mai puţin de cinci site-uri locale de știri false au fost create special pentru a disemina referiri promoţionale la film. Aceste referiri au fost amestecate printre știri false pe subiecte abordate de obicei de site-urile de mâna a 3-a.
Unele dintre materialele false, cum ar fi pseudoștirea că Lady Gaga va susţine un discurs laudativ la adresa musulmanilor în timpul programului ei artistic din cadrul Super Bowl, a generat peste 50.000 de share-uri, reacţii și comentarii pe Facebook. Alt material pretindea că Donald Trump ar fi emis o interdicţie temporară privind vaccinurile și invita cititorii să distribuie știrea cu hashtag-ul #acureforwellness, același folosit în social media pentru promovarea filmului. Astfel, oamenii care ar fi accesat hashtagul respectiv ar fi fost direcţionaţi (și) la reclamele peliculei. Site-urile false au afișat de asemenea bannere publicitare la o marcă inexistentă de apă, unele direcţionând la site-ul filmului. Un site care imită structura domeniilor de internet ale site-urilor guvernamentale americane, HealthCureGov.com, a fost creat pentru a promova filmul. Pagina de internet este semnată în subsol cu (c) 20th Century Fox.
Marketing social curat murdar
Un purtător de cuvânt al Recency Enterprises, aflată pe lista producătorilor acestui film, a confirmat campania, pentru BuzzFeed, și a motivat-o spunând că „A Cure for Wellness este un film despre remedii false care de fapt îmbolnăvesc oamenii și mai tare.” Adică, în principiu, avertizarea din film trebuia să ajungă la categoriile care au cea mai mare nevoie de ea: cei care cred știrile false și le dau mai departe. Celorlalţi, campania le-a demonstrat o dată în plus viralitatea minciunii, amplificată de comoditatea/ignoranţa internauţilor care nu vor/nu știu să verifice informaţiile.
Potrivit publicaţiei care a dezvăluit prima arhitectura campaniei, aceasta a ajuns să fie distribuită chiar și de internauţi cu scop politic. Articolul privind discursul lui Lady Gaga adresat musulmanilor a fost preluat și de Red State Watcher, un site cu profil conservator hiperpartizan.
Ca marketing, campania a fost ireproșabil de eficientă. Ca metodă de conștientizare însă… cine poate ști? Nu vom ști câţi dintre cei care au distribuit știrile-reclamă au realizat într-un final că au fost parte a unei scheme de publicitate. Și nici dacă persoanele care au partajat fără discernământ știrile false se vor simţi suficient de jenate de faptul că au căzut în plasa unor publicitari încât să le fie lecţie pentru viitor.
E vorba așadar de o campanie de marketing/educaţie în care, până una-alta, doar marketingul e asigurat. Și chiar dacă am avea statisticile care să arate că și latura de conștientizare a fost atinsă, tot te întrebi: este ok să te folosești de minciună (mai multe minciuni, în cazul de faţă) astfel încât câţiva (nici măcar nu știm câţi) să ajungă la un adevăr? Post-adevărul spune că aceasta este o întrebare deschisă.
sursa: semneletimpului.ro
5.463 Comentarii