Este tipic pentru adolescenți să conteste autoritatea, să testeze limitele. Aproape că nu ne credem urechilor când auzim ce le trece prin minte. Fie deschidem lupta, îi insultăm și îi acuzăm, fie suntem așa de mâhniți și răniți, încât ne închidem și nu mai putem să spunem nimic. Simțim că suntem la capătul puterilor și că totul e pierdut.

Dumneavoastră descrieți părintele care se simte contestat ca părinte. Un asemenea părinte se concentrează asupra lui însuși și uită de adolescent. Adolescenții văd imediat lucrul acesta și se simt îndreptățiți să intre în luptă. Dacă vrei să ai parte de conflicte, vei avea parte de foarte multe. De obicei, ei o să reziste mai mult decât tine.

Este interesant că multe dintre cercetările cu privire la identitatea adolescenților arată că, atunci când părintele nu dialoghează și nu îi susține emoțional, ei au dificultăți să își rezolve problema identității. Unii dintre ei se răzvrătesc. Este modul în care ei vor să spună că îi resping pe părinți și valorile lor. Parcă abia așteaptă să li se spună să plece din familie fiindcă s-au răzvrătit.

Deci urmăresc lucrul acesta.

Da. Pot fi sau nu conștienți de el, dar acest lucru se întâmplă. Alții spun: „Sunt în conflict cu mama și cu tata. Pentru că îi respect, mai aștept. Acum voi face ca ei.” Dar atunci când pleacă la studii sau părăsesc căminul din alte motive și nu mai sunt sub tutela părinților, încep să facă ceea ce își doreau să facă din adolescență. Au 25 de ani și iau toate acele decizii, iar toți se întreabă: „Ce s-a întâmplat cu ei? Au fost adolescenți model, iar acum, surpriză!” De fapt, ei amânaseră anumite acțiuni.

De aceea relația este de o importanță critică. Avem nevoie să învățăm cum să cooperăm, cum să le vorbim copiilor. Adesea adolescenții încetează să mai comunice. Se retrag în ei înșiși și sunt preocupați de propria viață. Părinții trebuie să învețe să continue să vorbească cu ei. Nu e vorba de a-i cicăli și a vorbi prea mult, dar e nevoie ca părinții să mențină dialogul deschis, să manifeste interes și să aibă o relație strânsă cu ei, ca să știe ce se întâmplă.

Am lucrat cu mulți adolescenți cu probleme. Îmi aduc aminte de o mamă care a adus-o pe fiica ei să vorbească cu mine. Timp de 20 de minute, mama a criticat-o pe fată în fața mea. Mi-a vorbit de purtarea ei iresponsabilă, de lipsa de cooperare, de notele proaste, de faptul că se droga etc. Avea motive să se plângă. După 20 de minute a zis: „Mai am multe de spus!” I-am răspuns: „Mulțumesc. Cred că mi-am făcut o imagine de ansamblu. Acum aș vrea să stau de vorbă numai cu fiica dumneavoastră.” Când am început, fata nici nu se uita la mine. A stat cu ochii în podea timp de 10 minute, cât eu i-am pus întrebări. Cred că i-am pus 100 de întrebări și nu am primit niciun răspuns. Mi-am dat seama că o tratez exact ca mama ei, așa că m-am oprit.

Mama îi aducea acuzații, dumneavoastră îi puneați întrebări.

Am schimbat tonul și i-am spus: „Îmi dau seama că îți este foarte greu să trăiești în această familie.” Ea a ridicat capul – era prima dată când o făcea: „Așa este. De unde știți?” Apoi, pentru că am găsit o cale spre inima ei, a început să-mi vorbească. Mi-a spus despre durerea din inima ei și despre tot planul pe care l-a făcut ca să o învingă pe mama ei în acest joc. Când mama a încetat să o trateze așa, comportamentul ei s-a schimbat imediat. Adesea adolescenții îți spun cum se simt prin modul în care se poartă. Acesta se numește comportament demonstrativ.

Ce fac pentru a comunica un astfel de mesaj?

Tot felul de lucruri. Am menționat deja că nu respectă autoritatea, nu se gândesc la consecințele unora dintre acțiunile lor. Dar nu pentru că nu pot, ci pentru că sunt ocupați să conteste limitele. Aceasta îi determină să facă lucruri riscante. Ei se aventurează doar ca să descopere unde este limita. Uneori vor să fie diferiți de părinți printr-o muzică diferită, printr-un alt fel de a se distra. Este modul în care ei spun: „Vezi, sunt altfel. Am puterea să aleg.”

Puteți spune ceva despre îmbrăcăminte și tunsoare? Părinții sunt foarte supărați și au senzația că toată educația pe care au dat-o, toate sfaturile bune, toată grija lor s-au spulberat. Este adevărat? Dacă un adolescent își schimbă coafura înseamnă că părinții l-au învățat degeaba toate acele lucruri?

Cred că în majoritatea cazurilor e doar o exagerare. Adolescenții caută ceva nou, încearcă să își găsească identitatea. Cum ai putea să îți schimbi mai ușor imaginea decât să îţi schimbi tunsoarea sau stilul vestimentar? Grupul de prieteni are o foarte mare influență. Tinerii nu vor să fie ca mama și ca tata, vor să fie ca ei înșiși sau ca prietenii lor. Grupul de prieteni este foarte important, ca un pod dinspre copilărie spre maturitate.

Părinții sunt speriați și cred că, atunci când un copil începe să se îmbrace doar în negru, gotic, când părul este diferit, el vrea să spună că sfidează judecata sănătoasă și valorile familiei. În majoritatea cazurilor, nu este așa. Atunci când au loc aceste schimbări fizice, emoționale, intelectuale, spirituale, adolescenții vor să își găsească locul care li se potrivește. Uneori își găsesc identitatea într-un fel pe care părinții nu pot să îl înțeleagă. Adolescenții au simțământul că s-au pierdut. Nu mai sunt copii, dar nu sunt încă nici adulți, și de aceea sunt predispuși la depresie. De multe ori privim la comportamentul lor, care exprimă cum se simt, și spunem: „Acest copil s-a răzvrătit, nu vrea să asculte.” De fapt, ei vor să transmită că se confruntă cu provocări, că se confruntă cu o pierdere și că suferă de depresie. Adesea credem că este vorba de comportament rebel, când, de fapt, este vorba de depresie.

Îmi amintesc de un adolescent care începuse să facă lucruri riscante ca să arate cum se simte. Avea o stimă de sine foarte scăzută. Era în depresie. Lăsase o fată însărcinată la școală, furase bani ca să cumpere droguri, fusese dat afară de la școală. Locuia cu mama lui, care îl creștea singură. Odată a fost prins de poliție pentru că furase dintr-un magazin. A venit la mine pentru că intrase în încurcătură. De fapt, mama lui îl trimisese. Am vorbit cu el și i-am spus: „Ajută-mă să înțeleg de ce alegi să faci aceste lucruri. Ești un tânăr inteligent. Știu că nu ai făcut asta doar ca să te distrezi.” El mi-a spus: „Nu știu.” L-am întrebat: „De ce furi din magazin, dacă ai bani?” El mi-a răspuns: „Nu știu.” Am început să vorbim despre aceasta și mi-a spus: „Chiar și prietenii mei îmi spun că nu sunt bun de nimic: N-ai fost în stare nici să furi dintr-un magazin. Te-au prins.”

El încerca să dovedească că e în stare de ceva. Furase din magazine timp de șase luni și nu fusese prins niciodată. Mi-a spus: „Vezi? Sunt bun. Am putut să fur fără să fiu prins. Apoi am fost prins.” L-am întrebat: „A existat vreo perioadă în viața ta când ai simțit că deții controlul?” După ce mi-a spus că da, l-am întrebat: „Când?” „Nu îți spun, pentru că o să-i spui mamei.” L-am asigurat că o să păstrez confidențialitatea. „Atunci când iau mașina mamei şi intru într-o curbă cu 100 de kilometri pe oră, mă lupt să redresez mașina, iar când reușesc, mă simt nemaipomenit!” „Chiar că îți place aventura!” am remarcat eu, la care el a adăugat: „Atunci simt că deţin controlul. Nimic altceva nu îmi oferă acest sentiment. În rest, nu simt că sunt stăpân pe viața mea.”

La vârsta aceasta, mulți tineri își pun întrebări dificile: „Cine sunt? De ce sunt în stare? Cum reacționează oamenii la ceea ce fac? Cum va fi viața mea? Ce e bine? Ce e rău ?” Părinții nu văd că acești copii trec printr-o perioadă critică și le spun mai departe: „Spală-te pe dinți! Încheie-ți cămașa! Să nu întârzii la școală! Să nu verși laptele!” Sunt lucruri de copil…

Copiii își pun întrebări dificile și nimeni nu știe ce se întâmplă în mintea lor şi nici că au loc toate aceste schimbări emoționale. Îmi aduc aminte că, într-o ocazie, i-am spus unui adolescent: „Am impresia că ești deprimat atunci când te gândești la ce se întâmplă și trăiești aceste emoții.” El mi-a răspuns: „Nu sunt deprimat. Mama este depresivă, nu eu.” Mi-am dat seama că el nu știa cum să vorbească despre emoțiile lui. Tot ce se întâmpla îl înspăimânta. Când l-am întrebat: „Atunci când ai emoțiile pe care le ai acum, ce culoare vezi în tine însuți?”, răspunsul lui a fost: „Negru.” A putut să identifice foarte repede culoarea emoțiilor sale.

Tinerii nu înțeleg multe lucruri care li se întâmplă. Dar cred că noi putem să le facem viața mai ușoară, să îi ajutăm să descrie, să înțeleagă și să trăiască lucruri noi care au logică, pe care le înțeleg. Acest fapt îi va ajuta să identifice cine sunt și încotro se îndreaptă în viață.

Aţi amintit că acest băiat a spus că mama lui este deprimată. Probabil că avea dreptate.

Da, avea dreptate. Cred că mulți părinți se confruntă cu depresia, cu disperarea, se simt neputincioși în această perioadă.

Ce putem face noi, părinții, pentru a fi puternici și sănătoși? Părinții deprimați, disperați, slabi, care ar prefera să fugă de iadul pe care îl au acasă nu vor putea să interacționeze cu acești tineri plini de energie și de idei nebunești. Ei au nevoie de energie și putere pe măsură, pentru a face faţă la această situație.

Cred că întrebarea dumneavoastră este foarte bună și deschide două subiecte. Primul este că părinții trebuie să

fie stăpâni pe ei înșiși pentru a fi niște părinți buni. Cu alte cuvinte, dacă se luptă cu alte probleme, nu vor avea resurse ca să fie alături de adolescentul lor.

Al doilea lucru este că părinții care vor să înțeleagă ce se întâmplă trebuie să încerce să stabilească o legătură, să asculte. Să nu se retragă, răniți, ci să fie deschiși față de tineri, să îi asculte povestind ce li se întâmplă și care este experiența lor. Este important să continue dialogul și să comunice, să se exprime. Nu trebuie să facă lucrul acesta într-un mod autoritar, de pe poziția de părinte. Trebuie să încerce să deschidă conversația, să asculte și să înțeleagă, să își spună sincer punctul de vedere, care s-ar putea să fie diferit. Dialogul trebuie însă întreținut. Părintele trebuie să caute să obțină cooperarea, nu să stârnească certuri. Nu trebuie să spună „nu” tot timpul. Acest lucru va fi interpretat ca un efort de a se apăra pentru că se simte învins.

Părintele trebuie să se arate interesat de ceea ce face copilul și de prietenii lui. Când nu manifestă interes și îi respinge prietenii, îl respinge și pe el. Părintele trebuie să îşi exprime valorile, dar trebuie să îi permită copilului să le pună sub semnul întrebării și chiar să adopte valori diferite. Când face lucrul acesta, menține relația și asigură o bază solidă pe care acel copil să își clădească identitatea. Această perioadă a copiilor de găsire a identității ar trebui să fie un timp de creștere, în care părinții înșiși să găsească noi sensuri și o nouă maturitate.

Fără aceste provocări și situații care să le deschidă mintea, părinții nu vor putea să se dezvolte.

Mi-ați adus aminte de o remarcă făcută de Carolyn Saarni, care a scris o carte despre competența emoțională. Ea spune că toate relațiile pe care le avem sunt tranzacționale. Când suntem într-o relație, tu mă influențezi pe mine și eu te influențez pe tine. Dacă suntem deschiși față de această influență, creștem, ne schimbăm, ne dezvoltăm, ne maturizăm. Suntem influențați de oamenii care ne iubesc și suntem influențați de oamenii care refuză să ne iubească. Aveți dreptate că, în acest dialog, în această interacțiune, în această tranzacție care se desfășoară între părinte și adolescent, și părintele este schimbat. Noi încercăm să evităm cât putem de mult să fim transformați și schimbați. „Mă simt bine așa cum sunt. Nu vreau să mă schimb. Eu trebuie să te schimb pe tine.” Dar dacă ambele părţi sunt dispuse la schimbare, pot să crească împreună.

Provocările și problemele noi ridicate de tineri pun la grea încercare unitatea dintre mamă și tată. Poate că au existat diferențe în stilul parental atunci când copiii erau mici, însă ei au reușit să treacă peste ele. Acum aceste diferențe au altă amploare și alte consecințe. Ce poate fi făcut?

Am văzut multe situații în care comportamentul tânărului i-a îndepărtat pe părinți unul de celălalt. Poate că tânărul se împacă mai bine cu unul dintre părinți pentru că acesta e mai tolerant, mai îngăduitor. El se simte mai confortabil și are o relație mai apropiată cu acesta, ceea ce îl îndepărtează și mai mult pe celălalt.

Știm din cercetări că satisfacția în căsnicie e la cel mai scăzut nivel atunci când copiii sunt adolescenți. Sunt multe lucruri care se întâmplă, copilul se aliază cu unul dintre părinți, mereu se întâmplă ceva care schimbă dinamica familiei. Mama și tatăl nu mai au energie și timp unul pentru celălalt și astfel se înstrăinează. Anumite căsnicii se destramă în această perioadă.

Mă gândesc la un cuplu pe care l-am întâlnit acum câțiva ani și care avea doi adolescenți. Cei doi părinţi aveau păreri diferite despre educație și stiluri parentale, iar adolescenții i-au îndepărtat unul de celălalt. Căsnicia lor a fost distrusă pentru că nu au putut să accepte diferențele în educația copiilor. S-au simțit trădați, așa că s-au certat și au avut conflicte, ceea ce le-a distrus căsnicia.

Puteți spune ceva care să-i încurajeze pe părinți și pe adolescenți?

Repet, dacă părinții au o relație bună cu adolescentul, cred că această perioadă va fi benefică nu doar pentru adolescent, ci și pentru ei. Dacă vă este greu, vă sfătuiesc să căutați ajutor. Acesta nu este un semn că sunteți slabi sau că ați eșuat. Vorbiți cu cineva care vă poate ajuta să înțelegeți ce se întâmplă și cum să aveți o altă abordare care să funcționeze.

Vă mulțumesc foarte mult!

A fost o plăcere să fiu cu dumneavoastră și să port această discuție.

 

Articol apărut în revista Semnele timpului, mai 2016.