De ce ne e frică să încetinim ritmul?

Adaugat la data februarie 19, 2017 cu niciun comentariu

Unii oameni sunt pur și simplu îngroziţi de ideea de a-și încetini ritmul. De ce? Golul interior ar putea fi răspunsul, scrie editorialista Jana Riess pe blogul Flunking Sainthood (Corigent la sfinţenie).

Se spune că cea mai bună cale de a le comunica celor dragi că îi iubim este să petrecem timp cu ei. Însă sunt mulţi aceia care, atunci când reușesc să își pună deoparte un răgaz din goana perpetuă a săptămânii, nu au idee ce să le spună celor dragi, sau nu știu cum să se bucure împreună cu ei de acele momente de respiro. (Uneori, același sentiment îi încearcă și pe oamenii care realizează că au un pic de timp de petrecut numai ei și Dumnezeu.)

Pe unii, teama de a se întâlni cu regretele pe care încearcă să le reducă la tăcere prin muncă îi face să fugă cât mai departe de orice prilej de a rămâne inactivi. Pe alţii, ceea ce îi sperie este pur și simplu gândul că nu știu cum să umple eficient un timp nestructurat.

Deși diferite ca manifestare, toate aceste exemple au în comun un lucru: vidul sufletesc, acea nevoie profundă de sens și împlinire care rămâne nesatisfăcută, în ciuda a numeroase încercări de a-i răspunde.

Riess s-a confruntat ea însăși cu neputinţa de a se opri și a se bucura de odihnă, însă a descoperit un răspuns biblic la această problemă, în cartea lui Wayne Muller, Sabbath (Sabatul).

Muller spune că „dacă ne îngrijorăm că nu suntem suficient de bine [cu noi înșine], sau de împliniţi în sufletul nostru, nu ne va veni să ne oprim și să ne odihnim, de teama de a nu ne întâlni cu acel gol teribil și dureros pe care nimic nu îl poate umple, și care ne-ar eroda și ne-ar distruge ca un monstru oribil și insaţiabil. Dacă suntem îngroziţi de ce vom găsi atunci când ne vom odihni, vom refuza să scoatem capul din munca noastră, vom refuza să ne oprim din mișcare. Vom umple rapid toate spaţiile albe din calendar cu sarcini, realizări, lucruri de îndreptat, lucruri de făcut, orice care va ocupa timpul, spaţiul gol.”

Așa diagnostichează Muller problema. Însă în datele ei, Muller reușește să vadă și soluţia: „acest gol nu are deloc de a face cu valoarea noastră sau cu însemnătatea noastră. Orice viaţă are un gol în miezul ei; prin trestia goală pe dinăuntru suflă vântul lui Dumnezeu care produce muzica vieţii noastre. Fără acel gol suntem înfundaţi și incapabili să dăm naștere muzicii, iubirii sau bunătăţii. Toată creaţia izvorăște din gol: ‘La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. Și pământul era pustiu și gol’….”

Mai mult decât o simplă constatare a universalităţii „golului”, Muller reușește să conștientizeze că golul iniţial transmite de fapt mesajul că „atunci când permitem, când înglobăm în existenţa noastră pustiul și golul” – care este inevitabil în anumite momente – atunci poate începe și creaţia.

sursa: semneletimpului.ro

5.463 Comentarii

Lasa un comentariu