Articol publicat de scriitorul american Clifford Goldstein in revista Adventist Review.
Sunt farfurii, dar poftă nu e. Sunt inele de logodnă, dar dragostea „s-a dus deja de peste trei sute de ani”. Un evantai – „dar unde este îmbujorarea fetei?” S-au evaporat într-o respirație alchimizată de plante? Sau, poate, s-au încarnat într-un nor și, decenii mai târziu, s-au prelins într-o lacrimă? „Iată și săbii – dar unde e furia?”
Bine ați venit în Muzeul poetei Wislawa Szymborska, locul în care „au fost îngrămădite zece mii de lucruri îmbătrânind”. Este un poem, un imn, nu atât despre lucrurile pe care moartea le ia cu sine, ci mai mult despre cele pe care le lasă în urmă, precum Exponatul Numărul Opt: „Metale, argile, pene de pasăre / triumfă tăcute în timpuri rămase. / Doar agrafa râde pe-nfundate / gândindu-se la fecioara egipteancă.” Sau alt exponat, unde „coroana a lăsat să curgă capul. / Palma a pierdut în lupta cu mănuşa / Chiar și gheata dreaptă a învins / în războiul cu piciorul.”
Iți recomandăm cartea “Viață fără limite” a scriitorului Clifford Goldstein, publicată în colecția Semnele Timpului
Fie cenușă într-o urnă, fie oase într-un sicriu acoperit cu țărână, după noi vor exista doar „rămășițe”, un ecou vag, un contur rupt de noi înșine, de nerecunoscut de nimeni, fără un nume gravat alături. Ideea morții este atât de crudă, pentru că „Dumnezeu a pus veșnicia în inimile [noastre]” (Eclesiastul 3:11). Încă din Eden, viața veșnică a fost apanajul omului, la fel cum unghiurile drepte aparțin pătratului. Noi nu am fost hărăziți morții, din acest motiv ne temem atât de mult de moarte. Nu confundați „normal” cu „drept”. Nimeni nu moare din cauze „naturale”, așa cum nici luna nu emană o lumină proprie, așa cum nici creveții nu spun verzi și uscate. Moartea este un intrus străin, dușmanul nostru cel mai inflexibil și mai intransigent, unul care nu ia prizonieri, ci mitraliază, vânează și bombardează până când fiecare perete celular se sfărâmă și totul se usucă și se dezintegrează, până când nu mai rămân decât „rămășițele”. Moartea este un dușman imposibil de învins și de distrus, pentru că este făcut din ceea ce noi suntem, ca ființe căzute, și anume, din versiuni tinere ale cadavrelor noastre, pe care le cărăm cu noi fără a le lăsa să cadă vreodată. Dimpotrivă, ele ne fac să cădem. Wistawa Szymborska privește nimicurile pe care ea însăși le va lăsa după moarte: „Cât despre mine, eu sunt încă în viață, credeți-mă. / Lupta mea cu rochia încă este în toi. / Şi, lucru prostesc, ce încăpăţânare are! / Şi cât ar vrea ea oare să trăiască mai mult ca mine!”
Lucrurile pe care moartea le lasă în urmă.
Rochia ar fi învins-o și pe ea, tot la fel cum un biet ac de păr fusese mai tare decât fata egipteană. Tot gunoiul pe care omul îl lasă în urmă ar învinge, cu o singură excepție. Această excepție este Evanghelia – făgăduința lui Dumnezeu, prin Hristos, a unei vieți veșnice, într-o nouă existență: „Și am văzut un cer nou și un pământ nou: pentru că cerul dintâi și pământul dintâi muriseră; și marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). „Căci iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou: aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17).
Fără nicio îndoială, cadavrele noastre ne-ar supraviețui mult timp, însă Hristos a fost biruitor asupra trupului de carne, iar această biruință ne asigură victoria asupra propriilor noastre trupuri supuse putrezirii. Avem în Isus, și în neprihănirea pe care El ne-o oferă prin credință, promisiunea „vieții veșnice” (Ioan 6:54), promisiunea că vom avea loc într-o „împărăție, care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic” (Daniel 2:44). Sau, altfel spus: „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, [farfurii, inele de logodnă, săbii, evantaiul, agrafa, coroana, mănușa, gheata dreaptă, chiar rochia Wislawei Szymborska], va arde” (2 Petru 3:10, subl. aut.).
Urmăriți emisiunea Cliff! difuzată la Speranța TV în fiecare luni de la 22.30 și în arhiva Speranța TV
În Hristos, cadavrele noastre sunt doar pijamale, haine de dormit, lejere și confortabile, dacă nu tocmai frumoase, dar cui îi pasă, dat fiind faptul că ochii noștri sunt închiși până în acel moment, până când, în acea „clipită de ochi … morţii vor învia nesupuşi putrezirii” (1 Corinteni 15:52), iar ușa muzeului se va închide pentru totdeauna peste fleacurile lăsate în urmă.
Traducere: Ecaterina Pavel
Foto: Eliza Nahum, Photocase.com
5.435 Comentarii