Clifford Goldstein: Eternitatea

Articol publicat de scriitorul american Clifford Goldstein
in revista Adventist Review.

În Journal of Philosophy (vol. 68, nr. 20, A șaizeci și opta întrunire anuală a Diviziunii de Est a Asociației Americane de Filosofie [21 oct., 1971], 716-727), ateul Thomas Nagel și-a publicat articolul Absurdul. Scriindu-și cuvintele cu decenii în urmă, când spaima existențialistă era très chic, Nagel a contestat mantra absurdității vieții umane.

„Majoritatea oamenilor,” a început el, „simt uneori că viața este absurdă, iar unii simt acest lucru în mod acut și neîntrerupt.” Când oamenii erau întrebați despre motivele acestor simțăminte, cele mai frecvente explicații erau, nota el, „evident nesatisfăcătoare.”

De exemplu, unii deplângeau faptul că absurdul și zădărnicia vieții provenea din faptul că nimic din ceea ce ei făceau în acel moment nu avea să conteze peste un milion de ani. Dar Nagel punea problema altfel, întrebând: chiar dacă, peste un milion de ani, ceea ce facem noi acum ar avea vreo însemnătate, de ce ar face acest lucru ca viața să fie mai puțin absurdă?

Alții se plângeau de faptul că noi suntem atât de mici comparativ cu universul și că viața noastră este atât de scurtă, în comparație cu veșnicia. El a răspuns: dacă am fi cu mult mai mari decât suntem acum sau dacă am trăi mult mai mult, de ce credem că s-ar schimba ceva? „Imaginați-vă”, scria el, „că am trăi veșnic; nu credeți că absurdul unei vieți care durează șaptezeci de ani ar deveni infinit mai absurd dacă ar dura o veșnicie?”

Iți recomandăm cartea “Viață fără limite” a scriitorului Clifford Goldstein, publicată în colecția Semnele Timpului

Constat că Nagel nu prea înțelegea ideea, mai ales când dezvolta conceptul sub specie Aeternitatis, tradus, „din perspectiva eternității”. Ca oameni, putem vedea lucrurile din perspectiva veșniciei, în sensul că putem concepe eternitatea (sau, cel puțin, ideea de veșnicie) – și ceea ce ne bântuie este tocmai contrastul brutal dintre această idee de veșnicie și scurtimea vieții noastre.

În poezia Serenadă, Philip Larkin surprinde gândurile triste ale unui om care se trezește într-o dimineață și se confruntă cu propria-i efemeritate: „Făr’ de astâmpăr moartea, deja de-o zi acum / Îmi curmă orice gând, dar mai puțin de cum / Și unde, și când eu am să mor.”

Nagel exprima aceeași dilemă: „atunci când ne observăm dintr-o perspectivă mai largă decât cea a vieții noastre trupești, devenim spectatori ai propriilor noastre vieți.” El scrie mai departe despre un șoarece și despre motivul pentru care viața acestuia nu este absurdă, șoarecelui „lipsindu-i conștiința de sine și sentimentul transcendenței, care l-ar putea face să înțeleagă că e doar un șoarece”. Dacă ar avea asemenea capacități, atunci el – incapabil să se ridice deasupra „condiției sale de șoarece” – s-ar confrunta cu aceeași absurditate a vieții ca și noi, oamenii, care suntem incapabili să ne ridicăm deasupra „condiției noastre umane”.

Cu toate acestea, Nagel încearcă apoi să respingă toate modurile posibile (sfidare, rebeliune, mândrie, eroism), prin care oamenii au încercat să contracareze această absurditate. „Asemenea dramatisme”, scria el, „chiar dacă se desfășoară în privat, trădează eșecul în a aprecia lipsa de importanță cosmică a situației. Dacă, sub specie aeternitatis, nu există nici un motiv să credem că nimic nu contează, atunci nici eternitatea nu contează, și putem aborda absurdul propriei vieți cu ironie în loc de eroism sau disperare”.

Atunci când ne observăm dintr-o perspectivă mai largă decât cea a vieții noastre trupești, devenim spectatori ai propriilor noastre vieți.

Sună frumos, dar să ni ne spună nu doar că nu contăm sub specie aeternitatis, dar că nici angoasa noastră cu privire la insignifianța noastră nu contează, este ca și cum ai spune unei persoane cu nervi tactili sensibili că ciocanul care îi zdrobește degetele este la fel de lipsit de importanță ca durerea pe care acesta o provoacă. Mai întâi, presupusa „insignifianță a situației” este cea care face ca situația să pară atât de absurdă!

Totuși, ca ateu, cu ce a rămas Nagel? Dintre toate posibilitățile, el a ales „ironia” (ironia?), de parcă acesta ar putea rezolva dilema privind absurditatea vieții noastre. Probabil că o viață plină de ironie este mai bună decât una absurdă, deși nu sunt sigur că asta rezolvă ceva.

Singura cale de rezolvare este, desigur, în sus – spre Dumnezeu, spre Isus, spre promisiunea unei vieți eterne, reînnoite, lipsită de orice element care face ca existența noastră să fie atât de efemeră, de nefericită și, deci, atât de absurdă.

„Și Domnul va șterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. (Apocalipsa 21:4)

Urmăriți emisiunea Cliff!  difuzată la Speranța TV în fiecare luni de la 22.30
și în arhiva Speranța TV

Vorbim despre o viziune sub specie aeternitatis și, trecută prin lentilele credinței, această viziune se înfățișează mult mai frumoasă decât cea descrisă de Nagel în vol. 68, nr. 20, (21 oct. 1971), 716-727.

Traducere: Ecaterina Pavel
Foto: The Creation: The Earth is a Witness