Clifford Goldstein: Cercul

Articol publicat de scriitorul american Clifford Goldstein
in revista Adventist Review.

Imaginați-vă că intrați într-o bibliotecă personală imensă, cu ziduri tapetate cu coperte cartonate și coperte flexibile. Ești uimit: atâtea cunoștințe acumulate te înconjoară!

Să presupunem, însă, că toate cărțile ar fi despre piesele lui Shakespeare. Sau despre semiotică. Sau despre teoria filmului feminist. Sau despre marxism și despre triumful inevitabil al comunismului. Cum ar fi dacă toate aceste volume ar trata diversele apariții ale Fecioarei Maria? Sau dacă ar fi despre răpirile de către extratereștri, despre oameni care pretind că au fost răpiți în farfurii zburătoare și că extratereștri curioși ar fi făcut experimente pe ei, după care i-au aruncat înapoi pe pământ? Cum ar fi dacă zidurile ar fi acoperite cu cărți despre moartea clinică, despre oameni care și-au revenit din această stare și au povestiri fantastice despre întâlniri cu divinitatea și cu rudele lor decedate, aflate într-o lume diafană de dincolo?

Iți recomandăm cartea “Viață fără limite” a scriitorului Clifford Goldstein, publicată în colecția Semnele Timpului

Cât de uimiți ați mai fi?

Poate că toate acestea sunt volume științifice; volume riguroase, cu pagini întregi de referințe. (Uau, referințe!) Trimiterile la ce, totuși, dacă nu la alți oameni, care fac trimitere la alți oameni care, la rândul lor, trimit în scrierile lor la ce au scris alții… și tot așa. Știința vine cu un fel de circularitate, nu-i așa? Cu cât sunt scrise mai multe cărți, cercul devine mai larg, dar rămâne un cerc.

Să presupunem, însă, că toate aceste cărți ar fi lucrări științifice. Nu vorbim, atunci, despre critica feministă a cinematografiei lui Rainer W. Fassbinder; vorbim, în schimb, despre quarcuri, produse chimice și platouri continentale – realitatea așa cum o observăm, și nu cum o transfigurează realizatorii de film sau dramaturgii. Asta nu ne scoate din cerc?

Nu chiar. Știința este, în mod necesar și inevitabil, un demers uman, încătușat, împovărat și distorsionat de cătușele, poverile și distorsiunile care caracterizează știința. Persistă mitul conform căruia știința se află la un punct al lui Arhimede, „o perspectivă de nicăieri”, care ne oferă o reflexie obiectivă a realității.

Urmăriți emisiunea Cliff!  difuzată la Speranța TV în fiecare luni de la 22.30
și în arhiva Speranța TV

Cu toate acestea, știința este un demers istoric; se desfășoară în timp și în istorie, și, ca atare, este afectat de ceea ce a fost și ceea ce este în prezent. Conceptele, teoriile și ipotezele științifice sunt, la fel ca oamenii de știință, indisolubil legate de cultură, istorie și limbaj. Tot ceea ce ei experimentează, sau cred că experimentează, este filtrat prin filtrele cunoașterii umane.

Arthur Eddington povestea despre un om de știință care, după ce a creat un năvod de doi țoli, cu scopul de a explora fundul mării, a declarat că cercetarea sa a dovedit că niciun pește mai mic de doi țoli lungime nu trăiește pe fundul mării. Ceea ce conduce la următoarele întrebări: Ce cărți a citit cercetătorul și ce impact au avut acestea asupra: 1) tipului de dispozitiv pe care l-a creat, 2) lucrurilor pe care le căuta cu acel instrument și 3) concluziilor trase în urma folosirii acelui instrument? Dacă ar fi citit alte cărți, ar fi inventat un alt dispozitiv (un năvod de 3 țoli?), ar fi căutat alte lucruri și ar fi ajuns la alte concluzii cu privire la ceea ce există pe fundul mării.

Imaginați-vă că intrați într-o bibliotecă imensă, cu ziduri tapetate cu coperte cartonate și coperte flexibile. Foto: Photocase

Ce ipoteze conduc un demers științific? Pe ce cărți (dacă este cazul) se bazează acele ipoteze, de la ce presupuneri pornesc acele cărți și de ce? Și, deoarece ipotezele sunt în continuă schimbare (câte, dintre cele de la începutul secolului XX, au supraviețuit în secolul XXI?) – câte concluzii pornite de la aceste ipoteze s-au schimbat odată cu ele?

Spre deosebire de teoreticienii postmoderniști radicali și de constructiviștii sociali, eu consider că cunoașterea științifică este diferită de alte tipuri de cunoaștere, chiar și din punct de vedere calitativ. Se referă la o realitate existentă și explorabilă, spre deosebire de ceva creat de om (de unde și diferența dintre, să zicem, geologie și critică literară). Problema este că, deoarece ipotezele se schimbă, ceea ce oamenii de știință cred că observă se schimbă odată cu ele. Realitățile științifice din urmă cu o generație sau două nu sunt cele din prezent. Fără îndoială, de asemenea, după un timp, unele certitudini științifice de astăzi vor fi luate în derâdere și considerate mituri.

Există o lume reală, o lume pe care o observăm, nu o creăm (deși chiar și acest lucru este, uneori, discutabil), iar știința este un mod eficient de a analiza, experimenta și interpreta această lume. Dar ceea ce știința dezvăluie rămâne incert, accidental și particular, spre deosebire de cunoștințele necesare, certe și universale, tocmai fiindcă cunoașterea umană este așa. Oricât de mare ar fi biblioteca, oricâte volume impresionante ar umple rafturile, sau cât de mare ar deveni raza, vom continua să ne învârtim în cerc.

Traducere: Ecaterina Pavel, Speranța TV